† IOAN CASIAN: PASTORALĂ LA PRAZNICUL ÎNVIERII DOMNULUI 2021
PASTORALĂ
LA PRAZNICUL ÎNVIERII DOMNULUI 2021
† IOAN CASIAN
din mila lui Dumnezeu
Episcop al Episcopiei Ortodoxe Române a Canadei
Iubitului cler şi dreptslăvitorilor creştini,
pace și bucurie de la Hristos Domnul Cel Înviat,
iar de la noi arhierească binecuvântare.
“O, Paștile cele mari și preasfințite, Hristoase.
O, Înțelepciunea și Cuvântul lui Dumnezeu și Puterea!
Dă-ne nouă mai adevărat să ne împărtășim cu Tine,
În Ziua ce neînserată a Împărăției Tale.”
(Canonul Învierii cântare a 9-a)
Preacuvioși și Preacucernici Părinți,
Iubiți credincioși și credincioase,
Hristos a înviat!
Bucuria Învierii Domnului nostru Iisus Hristos ne covârșește în această zi. Ea ne surprinde, așa cum spune stihira cântării, prin faptul că, deși Hristos înviază din morți aducând cu sine o reînnoire ontologică fundamentală naturii noastre omenești, El face aceasta cu o desăvârșită ‘eleganță spirituală a Duhului’ în grija Lui de a păstra curățenia și neîntinăciunea pașilor Săi în creație în vederea restaurării ei. Dumnezeu se pogoară și pătrunde în creația Sa revelându-ne, nu doar frumosul sau sensibilitatea Lui deosebită, ci și un adevăr adânc – cel al răscumpărării omului și înnoirii lui – care nu pot fi înțelese fără lucrarea Sfântului Duh, Cel care cunoaște toate cele ale lui Dumnezeu și le aduce la lumina conștiinței și înțelegerii noastre.
Ce înseamnă pentru noi moartea și învierea Domnului Hristos?
“De fapt, de la început, prin omul care a păcătuit, am primit moștenirea rea de la părintele nostru păcătos, dar am primit și altă moștenire a Celui care și-a asumat-o pe a noastră (Hristos – n.n.) și ne-a făgăduit moștenirea Sa – spune Fer. Augustin. Noi eram muritori din pricina păcatului, dar El și-a asumat moartea, fără a avea păcat; a fost ucis Cel care nu era dator să moară și a șters zapisul păcatelor. Prin urmare, sufletul vostru să fie deplin încredințat că vom învia!”[1]
Fer. Augustin ne spune că moartea și învierea lui Hristos înseamnă pentru noi izbăvirea de păcat și dobândirea nemuririi. Omul cade în păcat prin ispita diavolului, încalcă porunca înfrânării și postului pe care Dumnezeu i-a dat-o în Rai. Păcatul primului om introduce o stare de stricăciune permanentă în tot neamul omenesc, fără ca acesta din urmă să aibă puterea de a ieși din ea prin puterile proprii. Dumnezeu, în nemărginita Sa dragoste, fără a fi dator cu ceva, se dăruiește în întregime prin Fiul Său care devine prin întrupare purtător al firii noastre omenești, moștenire marcată de urmele păcatului. Hristos deși nu este responsabil de această stare, o asumă din iubire față de creația Sa. El se ‘răstignește fiind Dumnezeu’ adică asumă o condiție care nu-I este proprie și nici necesară, condiția păcatului și patimilor, pătrunsă în firea omului, a cărei sfârșit era moartea. Nu era aceasta condiția pe care Dumnezeu o gândise pentru creația Sa. Dumnezeu se pogoară către creatura Sa. Coborârea și asumarea acestei moșteniri a noastre marcată de păcat, Dumnezeu o face în Hristos Fiul Său, cu scopul de a împlini făgăduința făcută de El – de a-l repune pe om în fireasca lui condiție paradisiacă, în condiția de îndumnezeire.
Hristos, prin Întrupare asumă natura umană pentru a birui moartea care pătrunsese în firea omului, El care este nemurirea și viața veșnică. În același timp, prin această coborâre El șterge păcatul care se transmitea prin firea omenească. Starea de neascultare, de îndepărtare de cuvântul lui Dumnezeu și de revoltă împotriva poruncii Lui prin înșelăciunea celui rău, devenise o a doua natură a omului pe care singur nu o putea vindeca.
În ce sens putem vorbi de moarte drept consecință a păcatului, ca pedeapsă, dar și ca binefacere?
“După ce prin voința noastră liberă ne-am făcut părtași răului – spune Sf. Grigore de Nyssa –, am introdus din pricina unui plăceri vremelnice, răul în natura noastră – ca o otravă amestecată cu miere – și astfel am căzut din fericirea cuvenită celor lipsiți de patimi și ne-am înturnat spre răutate. Din cauza aceasta omul se descompune, ca un vas de pământ ce iarăși se întoarce în pământ, pentru ca răul din el să se curețe și omul să regăsească prin înviere chipul originar.”[2]
Omul creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu în starea de fericire și armonie, care reflecta lucrarea creatoare directă a lui Dumnezeu, cade în păcat prin voia lui liberă, neascultând de porunca lui Dumnezeu de care depindea viața lui. Deci, consecința neascultării era moartea omului care era creat pentru viața veșnică.
Sf. Grigore de Nyssa înțelege moartea însă și ca o binecuvântare pentru că ea pune capăt răului pentru ca acesta să nu devină veșnic. Prin păcatul neascultării, moartea pătrunde în trupul omului care pune capăt firii marcată de păcat în mormânt prin întoarcerea în pământul din care a fost luat. Moartea devine astfel premisa învierii omului cu trupul reînnoit așa cum Dumnezeu îl crease întru începuturi. Prin înviere omul regăsește chipul lui Dumnezeu inițial după care fusese creat.
Cum s-a făcut această unire a noastră cu Dumnezeu spre reînnoire și viață veșnică?
“Nu avea în El Însuși de unde să moară pentru noi dacă nu și-ar fi luat un trup muritor de la noi – spune Fer. Augustin. În felul acesta Cel nemuritor a putut să moară, în felul acesta a vrut să dăruiască viață muritorilor; urmând ca după aceea să-i facă părtași ai Săi pe cei cu care S-a făcut părtaș mai înainte. Prin urmare, a făcut un schimb minunat cu noi, printr-o participare reciprocă: partea noastră a fost cea care a murit; partea Lui va fi cea din care noi vom trăi.”[3]
Împlinirea planului de răscumpărare, restaurare și înnoire a omului s-a făcut din inițiativa lui Dumnezeu datorită iubirii Lui necondiționate. A fost un schimb minunat dar asimetric: Cel nedator cu moartea – adică Hristos Dumnezeu – plătește cu moartea datoria celui îndatorat – adică omul, iar cel dator cu moartea – adică omul – primește nemurirea și iertarea păcatelor prin moartea Celui nedator – adică Hristos Dumnezeu. Vedem aici dragostea nemărginită a lui Dumnezeu care, nefiind legat în niciun fel de păcat, răscumpără datoria omului cu moartea și vindecă rana morții pătrunsă în firea acestuia.
În ce fel trăiește anticipat Biserica taina aceasta a morții și învierii lui Hristos și consecințele ei?
Biserica trăiește taina morții și învierii lui Hristos și consecințele ei în cel puțin două feluri: primul, este participarea în Sfânta Euharistie, prin împărtășire cu medicamentul sau hrana veșniciei, care este Trupul și Sângele lui Hristos mort și înviat; al doilea, este trăirea anticipată a morții și învierii lui Hristos prin curățirea de păcate, adică prin omorârea patimilor și prin dobândirea virtuților care este numită o primă înviere, garanție sau pregustare a învierii finale a tuturor.
“(…) Învierea lui Hristos are o adâncă legătură cu istoria – spune Părintele Dumitru Stăniloae – și ea trebuie să arate istoriei această importanță a ei pentru istorie, sau începutul ei ca forță de pnevmatizare, de îndreptare a istoriei spre planul supraistoric deschis de ea. Mai bine zis spre planul spiritualității care o transcende.”[4]
Învierea lui Hristos are un impact imediat cu cea mai mare eficiență asupra istoriei fiind o cauzalitate pnevmatică[5] asupra ei. În măsura în care omul prin credință se deschide acestei experiențe pnevmatice înnoitoare, ea se face prezentă în viața lui prin lucrarea harică a Sfintei Liturghii, a Sfintelor Taine și a lucrării virtuților. Ca membri ai Bisericii trăim această experiență a învierii lui Hristos și a consecințelor ei în fiecare moment în care suntem prezenți în Biserică, pășind prin aceasta “în ziua cea neînserată a Împărăției” Sale. Iată de ce putem spune că trăim în Biserică o deplină comuniune cu toată creația, văzută și nevăzută, din toate timpurile și toate locurile, pentru că toate sunt prezente înaintea lui Dumnezeu, iar prin deschiderea noastră către planul supraistoric al împărăției lui Dumnezeu prin înviere ne asigurăm de această deplină comuniune cu toți și cu toate în Dumnezeu.
Iubiți frați și surori în Domnul,
Suntem în Anul omagial al pastorației românilor din afara României și Anul comemorativ al celor adormiți în Domnul; valoarea liturgică și culturală a cimitirelor. Este un an în care ne gândim mai mult la rolul nostru ca și creștini aici și acum. Încercăm să fim în comuniune mai strânsă, noi cei de aici, cu cei de acasă. Este un timp în care trebuie să ne gândim la valorile care au constituit pentru noi, creștinii români ortodocși, baza identității existenței și perenității noastre în istorie. Biserica, familia și școala sunt cele trei valori sau elemente pe care s-a sprijinit conștiința noastră creștină și formarea noastră pentru viață. Biserica ne-a dat sensul perenității, demnității și o etică și o înălțime duhovnicească; familia ne-a oferit posibilitatea comuniunii și sentimentului de apartenență la un trunchi comun; școala ne-a pregătit pentru viață, făcându-ne cetățeni ai acestei lumi.
Patriarhia Română a ales trei ocrotitori pentru acest an special – Sf. Ioan Casian, Sf. Ioan Iacob de la Neamț și Sf. Dionisie Exiguul.
Sf. Ioan Casian (c. 360-433), care este și unul dintre ocrotitorii Episcopiei noastre, a crescut în duhul monahismului dobrogean, s-a format la școala marelui monahism egiptean devenind important autor spiritual și referință intelectuală pentru viața creștină din Occident.
Sf. Ioan Iacob (1913-1960), urmaș al monahismului nemțean, riguros și ascetic, se nevoiește și se sfințește pe sine trăind la Locurile Sfinte, punând în versuri și proză, experiențe, gânduri și reflecții care alcătuiesc o temelie spirituală sănătoasă pentru o lume modernă în căutare și prefacere.
Sf. Dionisie Exiguul (c. 470-544) marchează vizibil lumea noastră prin stabilirea calendarului erei noastre adică numărarea anilor începând cu nașterea lui Hristos.
Să devenim și noi, după exemplul celor trei sfinți români, mărturisitori statornici ai credinței ortodoxe, reprezentanți de seamă ai valorilor noastre tradiționale creștine, probate de timp și experiență și să învățăm din orice lucru bun câte ceva de folos pentru noi și pentru ceilalți!
2021 este un an dedicat celor adormiți și cimitirelor și valorii lor. Biserica ne aduce aminte, prin învățătura de credință despre viața viitoare și despre cei adormiți, despre faptul că viața omului aici pe pământ nu este decât o parte din întreaga lui viață. În Biserică, în Sfânta Liturghie și în Sfintele Taine trăim tainic această comuniune cu cei trecuți la Domnul. Există o dinamică a rugăciunii noastre pentru sufletele celor adormiți și o cerere a noastră adresată sfinților să mijlocească la Dumnezeu pentru noi. Suntem în comuniune de rugăciune cu cei adormiți – sfinți sau oameni simpli – rugându-ne unii pentru alții.
Cimitirele, pentru noi creștinii, sunt o mărturisire vizibilă a credinței în viața veșnică. Crucile, lumânările, poziția în care sunt așezați cei adormiți în mormânt vorbesc despre credința celui adormit și a noastră. Ele vorbesc despre speranța și despre valoarea veșnică a vieții noastre. Ele mărturisesc și întăresc credința noastră în înviere. Fer. Augustin spune: “De fapt, îndatorirea de felul acesta, îndeplinită față trupul mort, dar care urmează să învieze și să rămână în veșnicie, este într-un fel o mărturisire a credinței în înviere.”[6]
Cimitirele ne aduc aminte, și prin motivele populare sau tradiționale specifice fiecărui popor, identitatea sa particulară, specifică și faptul că fiecare face parte dintr-un trunchi comun. Ele ne aduc aminte că datorăm viața lui Dumnezeu în primul rând, dar și celor dinaintea noastră. Generațiile pe care le vedem odihnindu-se în cimitire ne dau sentimentul de smerenie căci înțelegem că suntem unul dintre atâtea nenumărate suflete dăruite de Dumnezeu, dar și de solidaritate între noi ca parte a aceleiași umanități binecuvântate și răscumpărate de El.
Venind la Biserică ne regăsim împreună: vii și adormiți. Îi pomenim la rugăciuni și ei mijlocesc pentru noi. Alcătuim, astfel, o singură familie a celor credincioși în jurul lui Dumnezeu. Cimitirele creștine ne aduc aminte că nu rămânem prizonieri ai timpului și spațiului limitat al vieții pământești, ci așteptăm o altă viață mai deplină de comuniune și dragoste desăvârșită.
Sf. Ioan Gură de Aur ne îndeamnă: “Aceasta este culmea credinței creștine – să așteptăm viața adevărată după moarte, să nădăjduim că ne vom întoarce după ce am plecat.”[7]
Iubiți credincioși,
Traversăm de mai bine de un an o perioadă cu multe incertitudini și dificultăți și multe piedici împotriva unei funcționări normale ca Biserică. Cel mai greu exercițiu al acestei perioade a fost cel al lipsei de comuniune concretă, care este ADN-ul vieții noastre eclesiale. Ne dăm seama mai mult acum că, comuniunea dintre noi, relațiile umane și duhovnicești, rugăciunea împreună sunt importante și fac parte dintr-un fel sănătos de a fi creștin în societate, atât din punct de vedere trupesc, cât și sufletesc. Chiar dacă fiecare slujitor a încercat să suplinească virtual sau altfel nevoile spirituale ale credincioșilor, ne dăm seama că mijloacele sunt puține, limitate și insuficiente. Să ne putem la adăpostul Vindecătorului sufletelor și trupurilor noastre – Hristos – care prin întrupare, moarte și înviere a răscumpărat și transfigurat firea noastră redându-i putința veșniciei.
Cu ocazia Praznicului Învierii Domnului, să ne bucurăm și să-l slăvim pe Hristos Domnul cel înviat a treia zi din mormânt, cerându-i să ne ocrotească – cler și credincioși – și să dea mângâiere celor suferinzi, sănătate celor bolnavi, tărie în credință celor îndoielnici, bucurie în comuniunea cu aproapele și dragoste unora pentru alții!
Vă doresc tuturor, în această perioadă pascală, bucurii sfinte și binecuvântare de la Dumnezeu întru Iisus Hristos Domnul nostru!
HRISTOS A ÎNVIAT!
Al vostru către Hristos-Domnul rugător și de tot binele doritor,
† IOAN CASIAN
Saint-Hubert/Montreal 2021
____________
[1] Despre învierea trupurilor în Sf. Ioan Gură de Aur, Fer. Augustin, Pseudo-Ciprian. Scrieri despre moarte și înviere (traducere, introducere, note de Corneliu Clop/vol. 1). Ed. EIBMO: București 2018, p 61
[2] Despre suflet și înviere (traducere, note și comentarii de Pr. Grigore Teodorescu). Ed. Herald: București 2003, p 128
[3] Despre pătimirile Domnului în Scrieri … p 49
[4] Teologia Dogmatică Ortodoxă (vol. 2). Ed. EIBMBOR: București 2003, p 170
[5] Ibidem
[6] Despre grija pe care se cuvine să o avem față de cei morți în Scrieri … p 228
[7] Despre mângâiere în fața morții în Scrieri … p 154
